antipoem

nu țipa!

n-ai vrea să știi că-n dimensiunea asta non-newtonian vocea ta nu există,

că noaptea vine înaintea zilei și imediat după ea

și că atunci când plec dimineața la 7:23 și mă urc în metrou, cobor cu două stații mai devreme

pe o bancă mă aștepți tu.

n-ai vrea să afli că ești doar un gând

imaterial incoștient limitat la spațiul dintre urechile mele

și n-ai vrea să afli că nu există adevăruri,

coapsele mele sunt materiale până la un punct, de acolo există în trei stări diferite, toate în mintea ta.

îmi place să îl numesc punct critic, dar tu nu râzi niciodată la referințele științifice.

nu vrei să știi că ești un preparat microscopic în mâinile mele neîndemânatice,

nu vrei să știi nimic.

vrei să fii fericit

Publicat în Gânduri amorţite. | Lasă un comentariu

requiem

I became the cracked sound of a voice never heard,

never produced, never listened to.

the man standing beside me sings and cries and, god,

he’s so lonely. he walks the same path as I do

and he sings.

how can he dare sing when my bones are breaking?

when your hands are pressing my hips

because they don’t believe there’s a soul laying inside my chest.

this is not a catharsis.

this is a declaration of war to myself.

I won’t survive this just like I couldn’t survive you.

the man won’t help. everyone is too busy singing and laughing,

they look at me with mellow eyes and they sing.

their song is my requiem and you are the priest.

Publicat în Gânduri amorţite. | Lasă un comentariu

afterparty

Nu există o a doua şansă, iar prima şansă nu e o alegere.

sperând să te găsesc, te-am pierdut,
nu pot ieşi din labirint.
algoritmul Lee sau firul Ariadnei?
un vis tragic în care am căzut.
tu orb la decăderea mea, cu mâini de zeu îmi rupi visarea.
iar eu, un palid fulg de nea
în haosul eternităţii.
nu pot să strig, nu ştiu să sper,
dar am uitat
că ochii mei se scaldă-n întuneric,
iar vocea mea-i ecou într-un cavou
şi pielea mea cea albă, oh, prea albă, zace însângerată sub metrou.

eu sunt un mit, dar sunt şi a ta muză,
îmi port vinovăţia prinsă-n păr.
şi-ţi plâng în braţe, pe tine te amuză
că ochii-mi pier, dar mâinile-mi te cer.

Publicat în Gânduri amorţite. | Lasă un comentariu

bine, mă rog, renunţ

bine, mă rog, renunţ.

trei zile pe săptămână îţi fac curat în cameră.
celelalte cinci în suflet.
nu m-am priceput niciodată la calcule, dar tu ai inventat o lume în care greşelile mele să fie adevăruri,
iar încheieturile mele să nu fie pătate de sânge.
nu sunt femeia ta, sunt o pastilă căzută în spatele dulapului:
n-am să ies vreodată de acolo,
dar am să fiu mereu lângă tine.
un atom fuzionează cu dorinţa mea,
rezultatul e indescifrabil, ca poeziile pe care mi le trimiteai la 3 dimineaţa.
am să-mi tatuez sărutul tău pe sânul stâng,
deşi ştiu prea bine că o să fie mâncat de cancer.
un cancer al singurătăţii, pornind dintre coapse şi înfigându-se adânc în creierul meu – neocortex, paleocortex, iar arhicortexul mi-l înlături cu totul.
aşa eşti tu.
aşa sunt şi eu?
aşa?

Publicat în Gânduri amorţite. | 1 comentariu

În căutarea frumuseţii

Mi-am dorit un singur lucru. Obsesiv, compulsiv, desfigurându-mă şi dezumanizându-mă – fără să-mi dau seama că asta se întâmplă. Am vrut să fiu frumoasă pentru tine, orice ar înseamna frumuseţea, la orice s-ar preta aceasta. Misiunea mea era să găsesc frumuseţea şi s-o înfăptuiesc, s-o posed cu brutalitate sau delicateţe, violent sau cordial. Dar frumuseţea nu se rezumă la tiparele vremii. Şi mai mult de atât, frumuseţea nu e în fiecare persoană, aşa cum suntem învăţaţi să credem, pentru a spera sau pentru a avea falsa iluzie a propriei frumuseţi.
Nu sunt frumoasă şi n-am să fiu vreodată. Nici măcar pentru tine, iubite, oricât de mult mi-aş dori. E o conexiune intrinsecă a fiinţei mele care mă împiedică să ating acea stare. Frumuseţea e o stare, asta e ceea ce am dedus în lungile mele încercări în a o desluşi. Dar mai multe detalii nu pot da, fără teama de a oferi informaţii eronate.
Aud voci care se apleacă în faţa frumuseţii mele, car se afirmă îndrăgostiţi de ea, subjugaţi de ea – biete făpturi ce au să fie spulberate când vor da pentru prima dată cu ochii (şi sufletul) de frumuseţea veritabilă, ce poate nici nu e demnă de pus pe coperta unei reviste bine vândute. Nu frumuseţea vinde, ci idealurile cultivate şi impuse maselor.
Nu sunt un ideal.
Nu sunt frumuseţea.
Nu sunt o fază intermediară între acestea, căci asta ar însemna că aş putea să le ating vreodată. Nu pot fi nimic pentru tine, iubitule. Eşuez, eşuez, eşuez. Şi scriu ca să mă scuz, scriu ca să creez frumosul, dar nici aici nu-l pot atinge. Gândesc, singura caracteristică pe care am considerat-o infailibilă, imuabilă, şi ajung doar la crunta dezamăgire a conştientizării propriei inutilităţi, propriei banalităţi, resimt puternic absenţa frumosului. Iar tu îl cauţi înfometat în mine, în carnea mea şi dincolo de ea, în apele line ale fiinţei mele.
Ai să te îneci.
Îmi cer iertare.

Publicat în Gânduri amorţite. | Lasă un comentariu

oameni ai străzii

am nevoie de o nouă casă.

poezia nu mai e o opţiune valabilă.
am pneumonie şi e deja prea frig acolo,
prea gol acolo,
pereţii sunt umezi şi reci,
podeaua e crăpată,
iar geamul e spart –
aud doar vântul, şoptindu-mi ce tu nu mai poţi.

tu eşti cald,
dar nu mă mai aştepţi cu braţele deschise.
nici tu, nici altul.
îmi simt vertebrele, pe fiecare în parte,
simt o picătură de sânge care-mi mângâie venele,
şi pe tine odihnindu-te între ficatul şi plămânii mei,
în drumul anevoios spre inimă.

ghici ce, n-ai s-o găseşti acolo,
căci nu sunt singura care a avut vreodată nevoie de o casă.

Publicat în Gânduri amorţite. | Lasă un comentariu

scrisoare de condoleanţe

Am şi eu dreptul la replică, nu?
Nu, dar o să abuzez puţin de bunăvoinţa ta şi de faptul că eşti legat în debaraua mea şi n-ai ceva mai bun de făcut decât să mă asculţi.
Eu îţi fac rău, toate rănile alea pe care le ai pe braţe sunt rezultatul sadismului meu, zgomotul pe care-l auzi zilnic în întuneric e vocea mea – nu meriţi odihnă, am să te distrug şi-am să râd ca la o comedie de Caragiale. Iar mesajul pe care nu vei mai apuca să-l auzi este că trebuie să ai grijă – iubirea şi ochii albaştri, săruturile şi zâmbetul larg, acestea sunt porţi între bine şi rău şi pot fi folosite oricând. Le-am folosit pentru a te trage cu mine în iad, ai spus că ai fi fericit aici cu mine. Unde ţi-e fericirea?

Nu, nu pot să scriu asta. Nu pot să mint. Uneori voinţa ajunge să atârne neputincioasă de balconul tău, în timp ce alte mâini decid care va fi mersul jocului. Uneori e vorba de probabilităţi, statistică şi de un determinism crud care nu pot fi oprite sau contrazise. Care te vor face să te scufunzi în tine şi să nu mai găseşti nimic, căci îţi pot fura totul şi n-ai să-ţi găseşti organele pe piaţa neagră, pentru a le putea răscumpăra. Nu primeşti nimic înapoi.

Am scris  destule poezii şi am gândit prea multe finaluri şi am plecat de prea multe ori ca să cer ceva unui dumnezeu imaterial, unui stat aflat în pragul dezintegrării sau unei lumi supus unui lung proces de sinucidere. Iubirea nu e eterul care înconjoară totul, nici sunetul de fundal al universului, ci o domnişoară timidă care poartă un ceas pe încheietura mâinii drepte. Am spus asta atât de des încât pentru mine e un clişeu – nu port ceas pentru a avea măcar o clipă impresia că sunt imună la cătuşele timpului. Dar nu sunt. Timpul îmi suflă în ceaţă, iar răsuflarea sa e rece, iubirea mea are o imunitate scăzută, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare, pentru că nu vreau să fac medicina şi nu ştiu cum s-o tratez. Nu e şi ăsta un exemplu perfect pentru a demonstra cum statistica e totul? Fac şi eu din imensul procent al eşecurilor, nu credeam că ar fi altfel. Sunt şi eu o mică ucigaşă, un mic călău, iar zâmbetul meu e doar pentru momentele în care am impresia că pot să-l iau de mână pe arhitect şi să-l fac să mă lase să-mi trasez propriul drum. Dar dacă el nu există, pentru că nu e nevoie de aşa ceva, în faţa cui am să plâng? Pe cine am să învinovăţesc? Cine mă va salva? Va fi vina mea. Mereu vina mea. Iarăşi vina mea. Pentru că am distrus eternitatea şi i-am făcut cunoştinţă cu timpul – cel dintâi şi cel din urmă duşman al meu, dar singurul alături de care iubirea e palpabilă şi fără sfârşit.

Iartă-mă. Am vrut să scriu despre tine şi am scris despre timp. E timpul.

Publicat în Gânduri amorţite. | Lasă un comentariu