suflete pereche

oră de veghe
și întuneric și singurătate
și chipuri dezumanizate.
mai crezi în suflete pereche?

 

un dumnezeu cu miopie
se-ntreabă unde a greșit
când omul el l-a plăsmuit
cu un creion cerat dintr-o bucată de glie.

 

nu te iubesc, ci te absorb
și de realul deziluziilor te ascund,
ți-e frică, dar eu te ascult,
chiar dacă ți-e cadavrul devorat de-un corb.

 

pe o bucată de hârtie:
o rimă proastă, o poezie,
o semnătură cu cerneală învechită
și un sfârșit de poveste aproape fericită.

 

Anunțuri
Publicat în Gânduri amorţite. | Lasă un comentariu

experiment

realitatea se zbate și uită de sine,

cine

mai știe dacă suntem viori sau pianine

și dacă mâini de piatră ne distrag?

 

și-a pierdut majuscula acest dumnezeu

și s-a pierdut pe sine în labirintul meu,

te caut,

dar te găsesc ateu.

 

nu e vorba de noi, dar e vorba de el,

am pierdut,

căci jocul ăsta interzis se pierde în eter.

frânghia e gata, mai fac doar un apel:

 

„dragule,

a venit sfârșitul, așa cum ți-ai dorit,

universul se topește – tot el e infinit,

șoapta-ți tremurată e falsă, dar te-am iubit.”

Publicat în Gânduri amorţite. | Etichetat , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

multivers

când lumea se schimbă,

eu cad.

universul are o gaură la periferie – eu ştiu asta,

dar oamenii de ştiinţă îmi râd în faţă.

pentru ei, universul e sinonim cu infinitul.

penttru mine, universul e până acolo până unde se întind degetele tale,

până acolo unde mă pot ghemui în braţele tale,

până unde vocea ta se îneacă în oceanul de linişte ce nu ştie să asculte.

 

pădurea se leagănă şi miroase a tine,

iar vântul se zbate-n încleştarea-ţi de zeu,

se-aude un sunet lin de Orfeu,

iar tu pleci, străine.

 

când haosul se aşterne cu grijă în mine,

mă destram,

creaţia se pierde în termeni abstracţi,

visul adoarme, se trezeşte coşmar.

pentru ei, coşmarul e sfârşitul fără cunoaştere.

pentru mine, coşmarul eşti tu.

şi vis şi călău şi dascăl priceput ş-inchizitor şi

 

e un final de tril de primăvară,

un glas vesel, ostenit de reverie,

un vals bizar se leagă, duhnind a agonie,

eu cad şi-mi pierd fiinţa iară.

 

Publicat în Gânduri amorţite. | Lasă un comentariu

antipoem

nu țipa!

n-ai vrea să știi că-n dimensiunea asta non-newtonian vocea ta nu există,

că noaptea vine înaintea zilei și imediat după ea

și că atunci când plec dimineața la 7:23 și mă urc în metrou, cobor cu două stații mai devreme

pe o bancă mă aștepți tu.

n-ai vrea să afli că ești doar un gând

imaterial incoștient limitat la spațiul dintre urechile mele

și n-ai vrea să afli că nu există adevăruri,

coapsele mele sunt materiale până la un punct, de acolo există în trei stări diferite, toate în mintea ta.

îmi place să îl numesc punct critic, dar tu nu râzi niciodată la referințele științifice.

nu vrei să știi că ești un preparat microscopic în mâinile mele neîndemânatice,

nu vrei să știi nimic.

vrei să fii fericit

Publicat în Gânduri amorţite. | Lasă un comentariu

requiem

I became the cracked sound of a voice never heard,

never produced, never listened to.

the man standing beside me sings and cries and, god,

he’s so lonely. he walks the same path as I do

and he sings.

how can he dare sing when my bones are breaking?

when your hands are pressing my hips

because they don’t believe there’s a soul laying inside my chest.

this is not a catharsis.

this is a declaration of war to myself.

I won’t survive this just like I couldn’t survive you.

the man won’t help. everyone is too busy singing and laughing,

they look at me with mellow eyes and they sing.

their song is my requiem and you are the priest.

Publicat în Gânduri amorţite. | Lasă un comentariu

afterparty

Nu există o a doua şansă, iar prima şansă nu e o alegere.

sperând să te găsesc, te-am pierdut,
nu pot ieşi din labirint.
algoritmul Lee sau firul Ariadnei?
un vis tragic în care am căzut.
tu orb la decăderea mea, cu mâini de zeu îmi rupi visarea.
iar eu, un palid fulg de nea
în haosul eternităţii.
nu pot să strig, nu ştiu să sper,
dar am uitat
că ochii mei se scaldă-n întuneric,
iar vocea mea-i ecou într-un cavou
şi pielea mea cea albă, oh, prea albă, zace însângerată sub metrou.

eu sunt un mit, dar sunt şi a ta muză,
îmi port vinovăţia prinsă-n păr.
şi-ţi plâng în braţe, pe tine te amuză
că ochii-mi pier, dar mâinile-mi te cer.

Publicat în Gânduri amorţite. | Lasă un comentariu

bine, mă rog, renunţ

bine, mă rog, renunţ.

trei zile pe săptămână îţi fac curat în cameră.
celelalte cinci în suflet.
nu m-am priceput niciodată la calcule, dar tu ai inventat o lume în care greşelile mele să fie adevăruri,
iar încheieturile mele să nu fie pătate de sânge.
nu sunt femeia ta, sunt o pastilă căzută în spatele dulapului:
n-am să ies vreodată de acolo,
dar am să fiu mereu lângă tine.
un atom fuzionează cu dorinţa mea,
rezultatul e indescifrabil, ca poeziile pe care mi le trimiteai la 3 dimineaţa.
am să-mi tatuez sărutul tău pe sânul stâng,
deşi ştiu prea bine că o să fie mâncat de cancer.
un cancer al singurătăţii, pornind dintre coapse şi înfigându-se adânc în creierul meu – neocortex, paleocortex, iar arhicortexul mi-l înlături cu totul.
aşa eşti tu.
aşa sunt şi eu?
aşa?

Publicat în Gânduri amorţite. | 1 comentariu